Alexandru Neagu s-a născut pe 19 iulie 1948 şi a jucat pentru o singura echipa, Rapid, chiar şi cînd giuleştenii evoluau în divizia B. Cînd Rapid a retrogradat, în 1974, Neagu ar fi putut pleca la o altă formaţie, dar nu a făcut-o.
Fosta mare glorie a Rapidului avea toate calităţile necesare unui adevărat atacant: detentă, şut puternic, plasament şi simţ de anticipaţie. Sandu Neagu a făcut parte din echipa care a cucerit primul titlu (sezonul 1966/1967) şi are în palmares două Cupe ale Romaniei (1972 şi 1975).
Eroul de la Guadalajara.
Un personaj adus de spate, îmbrăcat într-un trening vişiniu ponosit, se luptă să dribleze şinele de tramvai, într-o cursă dată aparent cu încetinitorul. “Am fost pînă la spălătorie să stau la o vorbă cu cioara aia de Rică Răducanu”, se scuză, fără a i se cere. Chipul brunet, brăzdat de riduri, aduce cu cel al unui pirat pensionat forţat. Mîna stîngă se face scut protector pentru flacăra brichetei, dar tremurul dreptei îi tradează eforturile de a aprinde o ţigară. Arcul imaginar peste 36 de ani durează doar o fracţiune de secundă.
Frigul Giuleştiului s-a transformat în căldura exotică a Guadalajarei. Personajul brunet este acelaşi, însă spatele este acum drept, iar ridurile au dispărut. România joacă un meci crucial cu Cehoslovacia. Tînărul rapidist Alexandru Neagu înscrie un gol, apoi obţine un penalty, iar România învinge cu 2-1. “A fost frumos la Guadalajara. Nu ne-am făcut de rîs în Mexic. Ne-a bătut apoi Brazilia greu, cu 3-2. Îmi amintesc de Pele. Un jucător genial, dar un nemernic în felul lui. Se tăvălea, înjura şi scuipa tot timpul”. Chipul este acum din nou brăzdat, dar ochii strălucesc exact ca soarele de pe cerul mexican.
Bogaţii nu dau niciodată
Între Sandu Neagu şi Rapid, frăţia este una definitivă, fără nimic artificial şi orbitor, fără primitivismul celei legate între spaniolul Calderon şi românul Becali. Nu şi-a încătuşat destinul de altă echipă. Calcă greoi pe gazonul ud şi priveşte îngîndurat spre tribuna a II-a. O lacrimă şerpuieşte printre riduri, după care se pierde printre firele de iarbă. Lacrima unui fotbalist.
“Aici este casa mea. La propriu”. Sandu Neagu nu are o casă a lui. Zilele sale se pierd în ovalul giuleştean, iar noaptea priveşte stelele dintr-o cămăruţă situată sub una dintre tribune. Destinul este unul vişiniu, dar dureros. Opt milioane de lei vechi. Atît primeşte antrenorul Sandu Neagu pentru a destăinui secretele atacanţilor micuţilor care visează să calce pe urmele lui Daniel Niculae. De ce doar atît? “Pentru că bogaţii nu dau niciodaViaţa ca un fum de ţigarătă”.
Tristeţea care se duce
Boala nu l-a cruţat. Fotografia sepia în care îşi cară în braţe un coechipier accidentat îi stîrneşte un zîmbet amar. Atunci avea putere. Acum, ciroza îi rînjeşte hîd şi îi numără zilele.
Priveşte către ţigara care arde în scrumieră, cu dragostea unei amante părăsite. Paharul a rămas doar o amintire. Cîndva i-a fost prieten, apoi l-a înjunghiat. “Din cauza cirozei, am mersul mai legănat. Nişte poliţişti mi-au strigat în staţie: <>. N-am băut de opt luni”. Figura i se oglindeşte diform în cristalul unui pahar care nu îi aparţine. “Din naţionala timpului meu, doar atacul a rămas în picioare. Pînă şi lui Mocanu i-au tăiat piciorul. Am auzit că şi Gicu Dobrin are probleme. Ne ducem pe rînd”. Cuvintele dor, contrastînd cu acordurile vesele care răsună în berăria din burta stadionului.
“Ar trebui să pună nişte tricouri d-ale rapidiştilor pe pereţi, că doar sîntem în Giuleşti”.
Gata pentru deplasare
Fostul jucător refuză să îmbătrînească, deşi îşi acceptă destinul. “Noi, fotbaliştii, ştim să murim frumos. Dar, nu e momentul. Vreau să văd cînd pleacă galeria. Cred că o să merg şi acum cu ei. Ştii că nu îmi place să ratez nicio deplasare”. Se ridică brusc, lăsînd senzaţia că poate fi din nou sprinten. Îi trăzneşte o palmă pe ceafă fostului coechipier, Teo Codreanu, aflat la o altă masă. “Sandule, termină cu prostiile că te faultez”, îi strigă “Parpală”, aşa cum o făcea pe teren în urmă cu aproape patru decenii. Neagu se îndreaptă spre uşă şi aruncă scuza peste umăr: “Acum trebuie să plec. Am ceva treabă în Giuleşti Sîrbi”. Prin geamul fumuriu, imaginea pare puţin voalată. Îşi îndeasă ştrengăreşte cipilica pe cap şi pleacă avînd acelaşi mers legănat. Chiştocul ţigării se rătăceşte între şinele de tramvai, azvîrlit şmechereşte din vîrful degetelor. Este Sandu Neagu. Sau viaţa ca un fum de ţigară.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu