Opinie / Radu Naum: "Domnul Coher, gheşeft Rapid"

Citeşte un articol semnat de Radu Naum, despre felul în care se obţin rezultate la Rapid, atitudinea patronului George Copos şi felul profesionist în care se pregătesc jucătorii în ciuda faptului că plata salariilor întîrzie.

Performanţa pe buza prăpastiei, starea naturală în Grant.

Coher e un nume care sună bine. Vine din combinaţia Copos-Taher, un creştin de piaţă şi un musulman de mare viaţă. Un nume greu de despărţit în silabe, un biznis greu de ucis. Un munte golgotian, o piatră kaabalică în calea lui Costache. Nu Cristi Costache, ci George Lutz Copos Stache, aka Costache. Neamţul cu zîmbet de român din spatele căruia un român visează nemţeşte aşa cum visează androizii oi electrice. Rapid e de vînzare la Monopoly. O vinde Copos? O vinde Taher? O cumpăra Stache? Se tot tranzacţionează pînă seara, cînd strîng jocul şi merg la culcare. Din cînd în cînd, în timpul jocului, unul dintre copii merge la toaletă, că se scapă, sau pentru ca să scape, nu se ştie, că e implicat şi în alte jocuri. Toaleta de avion, toaleta orientală, etc. Dar nu uită să anunţe: “Cine vrea Rapidul, să ia dezlegare de la mine”. Între timp, ceilalţi copii îşi văd de joc. “We did as we were told / We bought and sold / It was the greatest show on Earth…”. Amuzaţi-vă, da, amuzaţi-vă pînă muriţi, o să vedeţi voi, există o continuare în cîntecul lui Waters. Continuarea, mai tîrziu.

În timp ce copiii se joacă, adulţii Ioniţă, Raduţă, Herea, merg la muncă. Cu metroul, cu ce pot. Pe bani puţini, că e criză. Rapid nu e o creşă, e o gaşcă de adulţi împinşi în prima linie a unui război în care se trage în ei şi din faţă, şi din spate. Cu Dinamo au pus o bombă pe furiş, apoi au stat să fie mitraliaţi din toate poziţiile. Era să le iasă. Dar n-ar fi fost mare lucru. Ar fi rămas primii, însă în aer, suspendaţi de deznodămîntul improbabil al unui joc cu pioni şi căsuţe asupra căruia nişte copii se înverşunează să vîndă şi să cumpere pînă cînd li se trage plăpumioara peste căpşor şi li se cîntă: “nani, nani”. În schimb, ei, adulţii, nu mai ştiu de-a ce se joacă. Ascultaţi-i: “Habar n-am, nu-i treaba mea, noi ne vedem de fotbal”. De parcă li s-ar fi cerut părerea despre arestarea lui Polanski. Seara, cînd se duc la culcare, trebuie să-şi scrie pe o hîrtie numele clubului, s-o aibă la deşteptare. Pentru că în jurul lor e ceaţă. Ceaţă în finanţe, în intenţii, în viitorul băncii tehnice. Nene, să tot ţi se rupă sufletul după un asemenea club! Şi totuşi, li se rupe. Sufletul. E marele mister al Giuleştiului, performanţa pe buza prăpastiei, dansul pe sîrmă. Sssst, să nu-i speriem! Să ne întoarcem la copiii noştri.

But then, it was over. Ăsta e versul următor. Asta spune mereu privirea speriată a lui Lazăr.